Monștri invizibili (recenzie)

Monștri invizibili
                        Chuck Palahniuk
                        – recenzie –

          Primul sentiment după ce te plimbi în puzzle-ul circular construit de Palahniuk e cel că la mijlocul cercului vicios ești chiar tu, ca prototip de om, același cu toți ceilalți și totodată diferit dacă ai curajul unui gest extrem. La un moment dat te lovești de titlu și începi să pui problema la modul general, sub egida „cu toții avem monștrii noștri interiori” și alte variante. Asta e prima capcană pusă de Palahniuk și pe măsură ce îl crezi pe cuvânt și crezi că i-ai descoperit intențiile, descoperi cu surprindere că ai ajuns exact în punctul în care el a vrut să te aducă, fără să fi bănuit câtuși de puțin. Asta nu înseamnă că scriitorul caută întocmai cititorul ușor manipulabil. Deși provocarea nu mai pare să fie așa incitantă, cu cât multe dintre intențiile pe care le descoperi pe parcurs aparțin întru totul lui și se află exact în forma în care ar fi dorit el să le înțelegem – ceea ce, desigur, conferă o doză de dezamăgire.
            Farmecul lui Palahniuk stă tocmai în forța de a devoala, aproape ca într-un roman polițist, diverse indicii, care să culmineze cu o adevărată mărturisire naratorială a intențiilor sale. Personal, nu cred că acesta e punctul forte al cărții. Cred că ține mai degrabă de efectul de a te ține conectat cu povestea pas cu pas, pentru a întreprinde acest traseu inițiatic alături de un grup de personaje cu o identitate scindată; aproape că nu mai contează genul lor (de aici toată discuția despre transexualitate, pe care nu se pune un accent foarte important). Sunt un soi de carcase umane mai degrabă, care pun la cale un drum a la Kerouac („Trainingul pentru Viața Reală”), descoperirea fiind legată de libertate și cum te poți elibera din convenția în care ai ajuns să îți dorești să fii: „Voiam siguranța zilnică a faptului că sunt mutilată. Așa cum o oloagă deformată și desfigurată din naștere își poate conduce mașina cu geamurile deschise și să nu-i pese dacă-i ciufulește vântul părul, ăsta-i genul de libertate pe care o căutam” (p. 280). Toate personajele sunt calchiate după un mulaj asemănător, mutilate psihic și emoțional – ca mai toți anti-eroii secolului nostru, care apelează la mutilarea fizică, privită ca ultimă soluție de evadare.
            Sunt genul de personaje cu care nu empatizezi neapărat, nu le urmărești cu compasiune și le dorești salvarea, deși ea se produce la final de roman. Destinul fiecărui personaj se împlinește cumva, așa cum și l-a creat, deși gestul care a dus la acest punct nu poate fi altfel decât radical. Mutilarea fizică e o soluție interesantă cu care vine Palahniuk, încercând să răspundă la întrebarea: ce mai rămâne într-un univers viciat, în care psihicul și emoția s-au dezintegrat? Iar povestea frumuseții de tip modă conferă autorului un material generos pentru a construi un univers al convențiilor care nu face altceva decât să confere satisfacții temporare și să te încarcereze fizic și psihic: „Ceea ce contează e că să fii manechin profesionist înseamnă să primești bani ca să reacționezi exagerat la lucruri cum ar fi prăjiturile de orez și pantofii noi” (p. 67). Așa reușește Palahniuk în mod abil să confere și o justificare secundară a mutilării, exploatând sentimentul aproape apocaliptic care survine în momentul accidentului, odată cu conștientizarea neputinței de a te reîncadra în standardele anterioare:  „Adevărul e că eram dependentă de frumusețe, iar asta nu-i ceva de care să te poți despărți fără probleme. Fiind dependentă de toată atenția aia, a trebuit să-i pun capăt brusc.” (p. 279).
            Palahniuk apelează în multe momente la o dezambiguizare pe parcurs, deși cade adeseori, mai ales în a doua parte a cărții, în patetism, care ar fi fost un avantaj dacă nu era pe alocuri exagerat utilizat. Tot în același mod, ambiguitatea capătă un caracter de manifest cultural. Până și confesiunile tind să devină uneori prea abrupte, prea detaliate: „E așa pentru că suntem prizonieri în propria noastră cultură, în faptul că suntem ființe umane pe planeta asta, cu creierul pe care-l avem, și cu aceleași două brațe și două picioare pe care le au toți. Suntem captivi într-o asemenea măsură, că orice cale de evadare pe care ne-am putea-o imagina ar fi doar o altă parte a capcanei. Orice ne dorim, suntem dresați să ne dorim” (p. 254). Ceea ce avantajează însă foarte bine cartea este stilul scriitoricesc al lui Palahniuk: concis, apelând adeseori la descrierea prin verbe, fără a da un aer strict epic scrierii. Unele scene par să fie construite sub influența flash-ului fotografic, folosit de-a dreptul laitmotivic în carte. Iar narativ vorbind, intercalarea episoadelor și începerea lor într-un anume punct, urmând să le termine în momente ulterioare în carte, acest joc al perspectivelor și al suprapunerilor e primul indiciu către a-ți da seama de tonul serios al romanului și de măiestria pe care o deține Palahniuk. Are o ușurință în exprimare remarcabilă.
            Pe bună dreptate considerat un roman foarte bun, unii spun chiar cel mai bun al americanului. Oricum, merită citit pentru o grămadă de motive, chiar dacă eu nu am explorat decât unele aici.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

poem de dragoste