Insomniacul (continuare)

Insomniacul - prima parte

... Știa că mai devreme sau mai târziu ea își va da seama. Porni muzica de la casetofon și în curând chitara lui Roger Waters răsună în toată bucătăria. Plecarea ei nu era o opțiune. Printre lacrimi, ea începuse să adune într-o valiză rochiile, manuscrisele ei vechi, cărțile și puținele lucruri aduse în noua ei casă. Se așeză pe pat, încercând să îți reamintească viața ei dinainte de el. În afară de lungile nopți în care scria, ștergea și arunca hârtii în foc, nu exista prea mult.
            Era el – băiatul timid pe care îl știa din liceu, care locuia la două străzi de ea și cu care se intersecta pe drumul către școală, apoi pe aceleași holuri la facultate. La un moment dat trăiau în același bloc, la mansardă; erau singurele două suflete care nu dormeau decât puțin, în timpul zilei. Și nu știau foarte multe unul despre celălalt până în noaptea în care ea forțase clanța ușii lui, în urma unei petreceri, fără să poată să își dea seama că ușa ei e cea din dreapta. Se proptise în ușa lui, fără să înțeleagă de ce dintr-o dată cheia nu se mai potrivea. Nu reușise să se dezmeticească într-atât cât să vadă că ea bate la ușa greșită. Când să iasă să cumpere țigări, David o găsise în fața ușii lui, cu mâna pe clanță, adormită. O trase în casă și o întinse pe canapea. Abia a doua zi la amiază ea simțise mirosul de cafea și se trezise. Era foarte rușinată, dar el îi zâmbea atât de natural, încât se simțea deja integrată într-o atmosferă familiară. În curând, nimerea ușa lui din ce în ce mai des, până hotărâră să caute o întreagă casă numai a lor, în care toate ușile să fie deschise, fără ca vreunul să mai simtă că iese din viața celuilalt vreo clipă.
            În timp ce plângea, acum în hohote, el o strângea în brațe. Încetul cu încetul, rochiile ei ajunseseră înapoi în dulap, iar valiza aruncată în pod. Ea se eliberă apoi din brațele lui și merse, mecanic, către bucătărie, să termine de spălat vasele. Până la urmă, cineva trebuia să facă și asta. El o înjură în gând și se închise în atelier. Ținea mereu să îi reamintească că ea e pragmatica din casă și că el nu își aduce aportul așa cum ar trebui. Sau poate ea nici măcar nu făcea acest gest voluntar, ci pur și simplu pentru că it had to be done.
            Oricum, timp de o săptămână nu putu să scrie nimic. Era nervos, nu știa ce s-a întâmplat. Se simțea pedepsit fără niciun motiv concret. Ea îl trata cu mai multă dragoste ca oricând și era frumos afară; reușise chiar să doarmă câteva ore în ultimul timp. Totul mergea echilibrat în viața lui... atunci ce se întâmpla în universul de artist? Ce nu știa el e că și ea începuse din nou să scrie. Tot noaptea, după ce el se refugia în atelier. Renunțase la slimuri; avea nevoie de țigări mai tari. Fără să se ridice din pat, lua laptopul pe brațe și scria ore bune din noapte. Textele ei deveneau ample și le însoțea mereu cu desene pe care le mai schița în timpul zilei. Era mulțumită; niciodată nu putuse să se exprime atât de cursiv. De obicei textele i se întrerupeau brusc, ideile se pierdeau și ea rămânea, dezolată, privind în ecran, nereușind să se adune să poată finaliza vreunul. Iar acum, după aproape o săptămână, putea să spună că finalizează un roman. Așa s-a și îmtâmplat.
            La scurt timp după ce savurase cafeaua, David se ridică să plece către terasă, să poată fuma din șezlong, când ea îi puse în față un teanc de hârtii printate și îl privi, zâmbind. Ce-i asta? Ce-am scris eu în ultima săptămână; n-am putut să dorm aproape deloc. Ai scris atâta în ultima săptămână? Da, nu fi așa surprins, mi s-a mai întâmplat. Eu n-am putut să scriu un cuvânt săptămâna asta și tu vii să te lauzi.. nu, m-am gândit că te vei bucura pentru mine, nu e ca și cum am fi în ceva competiție și nici măcar nu mi-ai zis ce-ai pățit. Ți-am spus, nu pot împărtăși totul cu tine. Atunci nu mă mai ruga să rămân, ce ai cu romanul meu, parcă ai fi invidios; n-are nicio legătură cu noi doi. Ba are; zici că nu îți dai seama, iar tu nici nu îți dai seama, e singurul lucru pe care n-am vrut să îl împart cu tine și acum parcă l-ai luat fără să vrei. Nu fi stupid, nu e același lucru, nu te înțeleg. Nu mă înțelegi... dar nu contează... important e că nu mai sunt singur...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller