Insomniacul (fragment)

         Luna era mare în seara aceea; impunătoare și cumva foarte aproape. Era frig și totuși David simți nevoia să fumeze în balcon de această dată, chiar dacă era frig, pachetul de Pall Mall era de mult gol și trebuia să ia din slimurile ei. O privi; dormea liniștită, cu mâna întinsă pe partea lui de pat, așteptând instinctiv întoarcerea, pentru ca atingerea să se împlinească. Era așa diferită de el: niciodată nu adormea greu, niciodată nu trebuia să se trezească din vreun coșmar sau să refuze patul din cauza vreunei insomnii. O invidia și știa că totuși iubește asta la ea. Asta și părul ei ciufulit dimineața, atunci când pășea în picioarele goale către bucătărie, să pregătească cafeaua. Atunci el ieșea din atelier, după ce se izolase acolo pe timp de noapte. Era slab, încercănat, dar ea părea să nu observe. Se îngrijora pentru el în tăcere. Pășea prin casă, la scurt timp după ce el se trezea și își lipea urechea de ușa atelierului. Auzea mașina de scris și înțelegea toată durerea. Mergea în pat și se străduia să-l aștepte, chiar dacă era învinsă în scurt timp de somn. Astfel, așteptarea se perpetua în vis, unde ea și-l imagina zâmbindu-i pe post de noapte bună și ocupa jumătatea liberă a patului, temător, sperând ca noaptea respectivă să o poată petrece în întregime acolo.
            Cafeaua îi dădu în foc, în secunda în care el intră în cameră și o sărută pe gât. Ea se întoarse, supusă și îl împinse spre frigider, preluând inițiativa. Se opri cât să închidă aragazul, apoi se năpusti asupra lui și îl domină până la final. Era fericit că putea să o lase să facă ce vrea. O să ies să iau țigări. În regulă, vezi că nu mai este lapte. După atâtea momente de înțelegere tacită puteau să înceapă conversația doar cu lucruri pragmatice. Chiar și atunci când se așezau în pat, era doar mâna ei care se plimba pe pieptul lui, în timp ce degetele lui alunecau prin părul ei, timp în care gesturile lor rearanjau universul și comunicarea așa cum o puteau purta. S-ar fi putut spune că făceau totul împreună, în afară de a dormi. 
           Tăcerea și insomnia le făceau bine. El scria, iar ea conducea viața mai departe. Ar fi scris și ea, dar viața o acaparase prea puternic. După atâtea nopți nedormite, nici nu mai știa ce să sacrifice pentru ca lui să îi fie mai bine. De multe ori îi reproșa în tăcere, iar durerea ei se acumula la cea deja existentă în el, iar pentru ea îi părea cel mai rău. Nu pot trăi fără tine, îi spuse într-o zi și ea aproape scăpase ceașca, cumva speriată de vocea lui, care îi tulburase gândurile. Se ascultau adeseori fără să se audă unul pe altul; și le era de ajuns. Oricum mă bântuie pașii tăi atunci când pleci din pat. Simt cum duci durerea departe de mine. Vreau să fiu a ta așa cum e durerea. Altfel n-am să te pot înțelege niciodată... Nu îți dai seama ce vorbești; e singurul lucru pe care nu îl putem împărtăși. Atunci nu ești al meu decât în afara durerii. Deci nu ești al meu deloc. Eu nu am loc în casa asta....

Insomniacul - a doua parte

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller