Postări

Se afișează postări din 2013

Insomniacul (fragment)

Luna era mare în seara aceea; impunătoare și cumva foarte aproape. Era frig și totuși David simți nevoia să fumeze în balcon de această dată, chiar dacă era frig, pachetul de Pall Mall era de mult gol și trebuia să ia din slimurile ei. O privi; dormea liniștită, cu mâna întinsă pe partea lui de pat, așteptând instinctiv întoarcerea, pentru ca atingerea să se împlinească. Era așa diferită de el: niciodată nu adormea greu, niciodată nu trebuia să se trezească din vreun coșmar sau să refuze patul din cauza vreunei insomnii. O invidia și știa că totuși iubește asta la ea. Asta și părul ei ciufulit dimineața, atunci când pășea în picioarele goale către bucătărie, să pregătească cafeaua. Atunci el ieșea din atelier, după ce se izolase acolo pe timp de noapte. Era slab, încercănat, dar ea părea să nu observe. Se îngrijora pentru el în tăcere. Pășea prin casă, la scurt timp după ce el se trezea și își lipea urechea de ușa atelierului. Auzea mașina de scris și înțelegea toată durerea. Mergea î…

poem islandez

pe fjögur piano
aș vrea să pot scrie un poem pentru o persoană dragă mie ca să nu mai fie nevoie să ne înțelegem din priviri
mi-ar plăcea ca atunci când scriu să te doară și pe tine, bărbate și să spargem oglinda împreună să aruncăm cu farfurii pe jos să ne trântim în pat să urlăm de furie
aș vrea să pot scrie un poem care atunci când închid caietul să curgă sânge lacrimi patimile lui hristos varianta 2013 dar să nu mă mai doară
sună barbar aproape dar mi-ar plăcea ca atunci când scriu să te zgârie pe creier toate dorințele
și să nu mai întrebe nimeni de ce scriu atâtea confesiuni pe când niciuna dintre ele nu e cumva postmodernă.

așa mi-aș dori să arate un poem.

bruiaje

Imagine
știu că atunci când te aud dau constant pe repeat și cuvintele tale ies zgâriate ca atunci când răzuiești peretele să scapi de urmele de vomă – vezi momentele noastre anterioare acoperite din an în an cu un strat nou până la capătul de vată de sticlă tot scorojim peretele îți pot dovedi – nu-i nicio fundație aici
asta nu-i lume pe care ne-am construit spui în timp ce mirosul de ceapă se răspândește prin toată casa dau constant pe repeat tot ce-aud e sfârâitul uleiului și putoarea de ars că uiți întotdeauna să stingi aragazul când pleci să te masturbezi la televizor
oh, dacă ai ști cum toți bărbații sufletului meu se-aruncă în cadă atunci când nu ești tu atent – și nici măcar nu e vorba de dragoste –
ai spus că nu crezi în utopii și tot ce-auzeam era cum se trântea ușa în urma ultimului bărbat dinaintea ta.








desenul a apărut deodată cu poezia. :D

ars amandi

mi se pare că aș putea să scriu un sonet despre toată dragostea din lume
și-apoi c-ar mai rămâne o splină ruptă și ficatele noastre înecate-n alcool copiii mei copiii tăi nici nu mai știi care sunt ai noștri
am avut o fată la telefon mi-ai spus c-a murit sincer vorbind băiatul nostru Carl este
și-apoi ar mai rămâne un haiku despre ură
și șervetele de bucătărie mânjite cu sos.



deși nu pe piesa asta am scris poemul:  lovely music

REMinescențe

A fost o zi destul de încurajatoare. M-am pus pe reflectat (a ajutat vecinătatea bibliotecii de Filosofie și o letargie subită) și am sperat că voi găsi o serie de concluzii defintive; că tot m-or obsedat niște întrebări în ultima perioadă. Ei, n-a fost cazul, dar am avut destule reminiscențe. Uite-așa am ajuns să mă prindă ora 10 pe picior de plecare din cancelaria liceului Racoviță, punându-mi la punct restul zilei și spunând cu voce tare ceea ce am sperat să regăsesc de aproape un an: motivul pentru care am început modulul pedagogic. Azi mi s-a elucidat. Și deja mă simt ca acasă în clasă. Se pare că îmi doresc pe bune să predau cândva/cumva/undeva.

despărțire

nu-i locul meu aici. mi-ai scris pe oglinda din baie cu rujul meu preferat
mi se pare că lumea asta oranj și-a cântat ultimele armonii – de fiecare dată când mă întorc – îți văd cartea plutind în cadă și o bucată de inimă a blocat scurgerea
ce mod inteligent de a deveni rațional țin să te apreciez mai mult din clipă în clipă îmi pare rău spuneai în timp ce făceai cafeaua
m-am uitat aseară în dulap și-am văzut că nu mai erai.

sinucidere

mi-e dor să vin acasă de-atunci de când pe banca noastră n-au avut curaj să se așeze anii șaptezeci și lumea strălucea printre noi abrupt iar muștele și iarba au început să ne expună dionisiac
iar toate nopțile noastre de dragoste au fost pe banca aia – viziuni de lumi imaginare –
o, tu țară a minunilor n-ai avut niciodată zid să ne îngrădești nouă sfârșiturile să nu se risipească prin toată lumea copiii noștri
mi-e cumva rușine de mirosul tău chtonian și îmi spun că ar fi bine să te arunc pe geam să-ți găsești propriul tău wonderland
am rămas mai degrabă o poveste de-a ta
mă uit la tot dansul nostru și îmi imaginez cum o să mă părăsești jeff.
















plurivers

mă așteptam ca nebuníi de decembrie să se-aștearnă pe la picioarele noastre de fete cuminți chiar dacă s-a spus nu se poate la masă nu e voie cu căciula de ski
de ce vara nu ne dă cineva zăpadă c-așa am ajuns să ne facem propria noastră lume.

povestea asta are un singur sfârșit

te-au mințit ziua întâi nu e niciodată cea mai bună. chiar dacă nu pornești de la nimic altceva
ăsta e un refren de adio amigo tijuana se retrage în cochilia ei
sentimentul de bine nu te-a lovit niciodată nici nu știi ce înseamnă
ăsta nu-i un cântec de seară amigo te digo algo más
nu ești tu ăsta nu sunt eu asta nimeni nu e ăsta așa cum ne-am creionat noi lumea
asta nu e o definiție a vreunei stări amigo tijuana n-a cunoscut până acum dragostea
vezi că ți-am lăsat un bilet cu ora și data la care trebuie să mori.

„Found a place to rest my head...”

Lucia se opri din tastat și se lovi cu capul de marginea biroului. Totuși, durerea din suflet nu se stinse odată cu cea de la cap. Iar câteva minute la rând se simți amețită și inutilă. Abia pătrundea răcoarea în cameră și din când în când, noaptea părea să fie la fel de chinuitoare ca și ziua. Pipăi prin semiîntuneric după evantaiul ascuns printre foi, reușind doar să răstoarne în mod zgomotos cana golită recent de cafea. Înjură printre dinți și se întinse după întrerupătorul de la lampă. În câteva minute se obișnui cu noua sursă de lumină și acceptă dezordinea de pe biroul ei, reușind să o mențină de la începutul concediului. Se îndreptă încet de spate și își așeză ochelarii pe laptop. Se lăsă în voia unor versuri care îi reveneau în minte de la începutul amiezii, atunci când se trezi buimacă și se îndreptă în mod mecanic către birou. „Found a place to rest my head...” părea o ironie cumplită pentru sufletul ei agitat.             Vocile începeau să se stingă și ele în noapte și pr…

***

să tai păunul să pui în ceaun penele lui semele semele mama tuturor mamelor mă jupoaie liniștea cu neliniștea ta
a mai spus cineva trenul accelerat vine cu întârziere de două-trei odată la zece minute
am ajuns să cred că allen e dincolo parcă strigă o bancă tu-i sfințenia ei mi-am pierdut sexul
pune aripile pune falușii de săptămâna trecută e mai simplu pune o dialectică visată cotidian.jpeg
salută pământeana de șase luni
nu mai ajunge pe peronul celălalt se înalță altarul de întoarcere al len – evește cu gura deschisă la o gaură de soare scobită între păun și mintea sa.

112.

orașul care apasă impulsuri electromagnetice salvarea omului satul mort oameni aruncați în groapa de gunoi uite clivajul unu-doi se aruncă de la mal ai putea spune se-neacă se despart în membre inutile clișee de dezamăgire
mai ai ceva de adăugat la declarația de venit unde ți-au dispărut îngropate cecurile bank bank bank
alo mă aude cineva

βίος

Imagine
25.05.2013, ora 20:00. Un grup de tineri se întâlnesc în fața Studio Harag, la TTV, pentru a încerca, timp de 1 oră și 30 de minute, să rezoneze cu anticul, așa cum și-au propus actorii să ne atragă. Sala a fost neîncăpătoare, fapt pentru care unii s-au lipit de calorifer, alții s-au pus pe trepte; s-a stat chiar și în picioare. Bineînțeles, totul a meritat.
N-a fost doar un exercițiu. A fost un culoar deschis către trecut, pe drumul tragediei grecești, cu ajutorul soundtrack-ului potrivit, menit parcă să faciliteze decalajul temporal și să aducă în actualitate patosul pe care cu greu îl mai înțelegem astăzi atunci când citim Eschil, Sofocle sau Euripide (asta dacă îi citim). 
M-am simțit norocoasă pentru fiecare moment, să pot trăi durerea deodată cu personajele, să le pot recunoaște treptat, să înțeleg ce a însemnat tragedia Hecubei sau nebunia lui Oreste. 

Cineva îmi spusese mai demult că nu poți înțelege o tragedie grecească până nu vezi reprezentarea uneia. Acum e ca și cum aș fi tr…

Ce se votează azi?

Nu știu dacă este neapărat o perioadă a întrebărilor retorice, dar politica universității și a multor oameni care fac parte din ea mă face să îmi compun, la rândul meu, o adevărată dialectică de reproșuri. Nici n-ar fi îndeajuns tradiționalul „ca la noi la nimeni”, pentru că ar diminua considerabil nuanțele situației. 

Dacă acum 2 zile am dat coate încoace și încolo ca să ne prezentăm în fața lui MV LLosa, ieri am „îmbrâncit” studenți ca la război pe calea prăpăstioasă care ducea către urnele de vot. Și ce cale anevoioasă s-a dovedit a fi, dacă numai 2% din studenții UBB-ului au reușit s-o parcurgă. 
M-am întâlnit ieri cu cetățeni turmentați a la Caragiale, care întrebau de prin toate părțile „eu cu cine votez?”, ca mai apoi să renunțe la a mai afla ce-i cu oamenii trecuți pe afișe și rămâneau doar în ipostaza de „turmentați”. Cetățeanul din UBB a avut ieri de votat pentru Senatul Universității, unde rămăseseră șase posturi libere. Nu mă întrebați cum se promovează, de obicei, astfel de…

Pentru cine a venit de fapt Llosa la Cluj?

Asta e întrebarea pe care mi-am pus-o astăzi, pe la amiază, atunci când ar fi trebuit să mă aflu în sala Eminescu, în fața căreia așteptam de la 10:30 împreună cu colegii mei. Nu vreau să detaliez foarte mult uimirea cu care am primit vestea că studenții nu au voie să intre în amfiteatrul în care urma să se poarte dialogul. Astăzi nu s-au dat invitații printate, ca pentru ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa de ieri, ci aici statutul a facilitat intrarea în sală. 
Poate că cel mai deranjant aspect a fost că întreg grupul care încerca să intre era oarecum violentat de cele două doamne care păzeau intrarea și ne redirecționau ca pe o turmă către cele două locuri în care s-au amenajat ecranele. Bineînțeles, diverse persoane au intrat și cu 5-10 minute înainte să înceapă, însă era încă vorba de statut. 
Mai straniu a fost sentimentul că ești efectiv alungat dintr-un spațiu în care revii aproape săptămânal la cursuri, iar universitatea îți spune în mod direct că acum nu a…