Evangheliștii (2006)

           Alina Mungiu-Pippidi a surprins cu o piesă extraordinară, care a suferit numeroase amânări până la punerea ei în scenă, pentru că deranja societatea prin modul în care transpunea în ficțiune un subiect de factură religioasă. E o vină pe care o dăm pe binecunoscutul pharmakos care a fost cenzura comunistă. De fapt, nu garantează nimeni că acum receptivitatea publicului ar fi mai mare decât atunci. Alina Mungiu recunoaște într-un interviu frustrarea pe care o avea când vedea cum piese pe care ea nu le considera de aceeași calitate precum Evangheliștii ajungeau mult mai ușor la public.
             Regretul meu este lipsa de încredere pe care o constați atunci când te raportezi la piesă venind cu prejudecăți obstrucționiste (în termenii lui Hans G. Gadamer), justificate doar de contextul social sau religios. Nu poți să îi atribui veridicitate sau să specifici cine are dreptul să îi acorde această calitate în afara cititorului. Despre o invalidare din punct de vedere estetic nici nu se pune problema. Este un teren minat pe care trebuie să te manifești cu multă grijă, din cauza ubicuității temei. 
            Eu aș spune-o altfel: e vorba de „some other way”. Alina Mungiu nu face decât să concretizeze o viziune proprie asupra temei christice. E genul de „what if...” pe care oricine și l-a închipuit. Pentru că orice eveniment ar fi putut avea și un alt deznodământ. Așadar, nu e nimic controversat în Evangheliștii. Piesa are un mod subtil de a genera zâmbete. Ironia e fină, dar ea există pe anumite porțiuni: 
„Ioan: Sst! Tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioară măritată.” (p.29)
           Piesa prezintă un Iisus al bunătății absolute, mai mult al Cuvântului decât al minunilor. E un Iisus trist fiindcă oamenii nu văd nimic în afara spectaculosului, fiindcă nu bagă în seamă ceea ce li se spune. Iisus apare ca un învățător ratat, din care nu mai rămâne nici povestea sacrificiului suprem al răstignirii pe cruce și al învierii, locul său fiind luat de Baraba.
           Cei 4 evangheliști sunt discipoli ai filosofului Cherintos de la Academia din Antiohia, o expresie parodică, degradată, a Academiei grecești platoniciene. Cherintos e simbolul păgânului inteligent, un om capabil să schimbe multe. Pavel încearcă să se folosească de cunoștințele lui, dar Cherintos nu acceptă să susțină un cult desacralizat prin minciună. Iar Pavel preferă să ucidă pe oricine va sta în calea intențiilor sale. El apare în ipostaza în care îl descrisese și Emil Cioran: „un fanatic al propagandei”. Cherintos e surprins de necesitatea cuceririi sufletului omului pentru a-l atrage de partea ta. Însă Pavel știe cum să exploateze asta. De aceea e nevoie de denaturarea evenimentelor. Iisus, în ipostaza lui reală, nu apare deloc puternic, capabil să îi conducă pe creștini. Mai ales pentru că el apare ca un om simplu, mai mult Fiu al Omului decât Fiu al lui Dumnezeu. Cunoaște sărăcia omului, știe să se raporteze la sentimentele adânc omenești. 
Cătălin Ștefănescu o spunea foarte concludent: „Cel care instrumentează acum totul, cel care transformă o mistificare universală într-o minciună universală este Pavel”. Iisus este omorât pentru că este cu adevărat Dumnezeu, adică pur. El nu poate instrumenta ceea ce Pavel îi propune. 
          În text apare și o Maria Magdalena ușor parodiată, reprezentând târfa întregii Academii și, în același timp, o preoteasă a lui Artemis. E o femeie de trei ori desacralizată.  Personajul îl seduce pe Iisus, care pare cu adevărat interesat de această relație. În mod ipocrit, ea se întoarce la Cherintos, plictisită de sinceritatea și cumințenia lui Iisus. 
         Pe scurt, semne de întrebare ar putea apărea peste tot în text. Majoritatea legate de îndoielile care ar putea apărea în legătură cu cele 4 Evanghelii din Biblie și nu numai. Inserția în text ca personaje ale lui Iuda, Pavel și Petru face aluzie la evangheliile apocrife. 
        O astfel de piesă nu putea să aibă decât un sfârșit epocal; dacă Iisus nu a înviat atunci când ne-am fi așteptat cu toții, nu înseamnă că se dezice de această putere. O va face în final, demonstrând încă o dată că este Dumnezeu. „Mi se pare infinit mai determinant faptul că, în piesă, Iisus învie decât modul și condițiile în care se petrece învierea.” (Cătălin Ștefănescu).


Pentru o lectură plăcută, recomand pe repeat: Dead Can Dance - Persephone

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller