TAKE FLOYD



Din capăt de lume, șoptit un răspuns la chemarea floyd-ului. În ce aș putea să am încredere? Totul începe ca un strigăt, titlul unei noi pagini de jurnal la care râvneai, dar care niciodată nu te satisface. Nu știu să scriu despre tine. E bine, pentru că nici eu nu te mai văd pe-aproape. Crezi în ceva aproape de obrazul tău. Cum e atingerea aia catifelată a covorului pe care te-ai întins aproape de fiecare dată după ce m-ai sărutat pe gât, pe sâni, pe linia coapsei? Poate e culoarea pe care o porți pe unghii cea care mă duce cu gândul la mare și la nisip. Este ceva ce îmi depășește capacitatea gentilă de a te iubi. Nu e ca și cum zilele ar fi mai puțin frumoase în inconștiența asta. Când ai încetat călătoria noastră? Te rog, nu mă mai întrerupe. Nu, vrei să mergi undeva unde eu nu vreau să merg cu tine. Ideea ta se termină brusc. Vrei mai mult decât ceea ce simt eu. Ceea ce crezi tu este, poate, mai bine decât aș fi spus-o. Nu, acum m-am plictisit să mai cred. Care este, oricum, problema care nu se poate rezolva cu mine și cu tine, undeva, mai bine în locul nostru favorit din lume, unde doar noi facem ca locul nostru să fie al nostru? Vezi cum ai restabilit egalitatea? Nu tu ai vrut să începi să joci așa? Nu știu, tu te ridici mereu pe masă când vrei ca eu să nu mai pot să te țin de mână. Am fost sinceră când am spus că te iubesc până la cerul apartamentului nostru. Nu uita că te-am ținut pe umeri. Atunci era mai mult. Era cât vroiai tu să fie, nu cât puteam eu să ofer. Sunt, undeva, mai mulți centimetri dacă te ridici pe vârfuri. E tot ceea ce pot să ofer voluntar...



„Ceea ce nu există e mai bine să nu fie numit. Sunt disperat să ies și să simt peste tot ceea ce eu am uitat de mult cum se numește. Este sunetul din timpul furtunii care mă face să vin să te cobor de pe masă, să te iau în brațe și să urc cu tine până pe acoperișul blocului. De ce nu-i strigi tu numele? Cândva m-ai părăsit o săptămână. Mi-ai spus că o pot picta. Și eu te-am pictat pe tine. Te-ai supărat pe ea sau pe mine? Vreau, mai bine, să înceapă furtuna și tu să fii sub ea. O să am grijă ca eu să te sărut de la primul până la ultimul tunet. Poate o picătură îți va lovi creștetul atunci când eu voi uita să plec de pe genunchii tăi. Acolo mă duci mereu. Nu știu dacă, apoi, ochii tăi sunt plini de ea...”



„Nu știu ce e cu mine. Sunt atâți de mulți intruși pe unde vreau eu să te văd. Am uitat numele ei, al tău, al nostru. Abia mă mai țin minte atunci când mă urc pe masă și îmi întind degetele către tavan. Nu te las să vezi niciodată cât de sus am ajuns. Acolo unde mă știi tu am fost abia în prima zi. Nu simți mai mult Murakami acum? Ceea ce știai tu mai înainte. Dar ceea ce știi acum? Ți-am dat voie să o pictezi. Dar ți-am spus că nu mă pot ridica pe vârfuri. Nu aveai dreptul să faci tu asta în locul meu. Dar acum sunt mai mult decât pot suporta. Acolo mă duci mereu. Nu știu, dacă, apoi, ceea ce există e mai bine să nu fie numit...”



            Ăsta e răspunsul tău? Nu mai bine renunțăm la discuția asta? Știu un loc în care îți place să fim. La infinit, atunci. Nu uita. YES; BRING FLOYD.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller