José Saramago – Peştera


           Primul lucru pe care l-am aflat despre José Saramago a fost că este un deţinător al Premiului Nobel pentru anul 1998. Asta mi-a atras curiozitatea , desigur, încercând să descopăr în tehnica şi modalitatea sa de compoziţie aspecte demne de titulatura pe care o deţine. Peştera a fost cu adevărat o bună alegere. Cartea nu îţi suscită interesul într-un mod deosebit încă din primele pagini, ameninţând a fi monotonă şi a prezenta într-un mod resemnat viaţa personajelor. Poate din acest motiv conflictul latent este marcat în mod evident de existenţa lui Cipriano Algor, a fiicei sale Marta şi a ginerelui Marçal Gacho, triunghi care sugerează un nucleu puternic, impus la început prin relaţia dobândită prin căsătorie şi mai apoi dezvoltat prin intermediul schimbărilor survenite.
            Viaţa iniţial imperturbabilă se desfăşoară într-un cadru rural, autohton, prezentat într-un mod general şi sugerând trecutul. Descrierea din primele pagini sugerează traversarea unui spaţiu de tranziţie, sub forma unor centuri (Agricolă, Industrială) – poate o asemănare cu cercurile infernului dantesc – care separă în mod inevitabil satul de oraş, prin acea dezvoltare tehnologică pe care o reprezintă Centrul, locul din oraş în care toate dorinţele par să poată fi îndeplinite, cu atât mai mult dacă ele sunt de ordin material. Cipriano Algor trăieşte în tradiţionalismul trecutului; el este un meşteşugar care stăpâneşte cu desăvârşire arta olăritului, preluată de la tatăl şi bunicul lui şi conservată de-a lungul timpului. El se concentrează pe ceea ce ştie să facă cel mai bine, singurul lucru care îi aduce o anumită siguranţă în existenţă. Atunci când Centrul devine neinteresat de produsele lui, în mintea personajului se declanşează un impas devastator, fiind pus în situaţia de a-şi pierde ocupaţia, dar şi sursa de venit. Pe de altă  parte, resimte mult mai puternic singurătatea văduviei sau posibilitatea mutării în Centru odată cu promovarea ginerelui.
            Pe parcursul evoluţiei, conflictul nu îşi modifică coordonatele, fiind totuşi încercat de o ultimă speranţă, cea a păpuşilor din ceramică. Toate grijile lui Cipriano Algor, amplificate şi de urmarea venirii pe lume a unui nepot, se vor dispersa către final, însă doar după ce personajul va fi încercat fiecare posibilitate. El va constata că niciuna nu mai este satisfăcătoare; nici olăritul, nici văduvia, nici Centrul. Decizia radicală pe care o vor alege personajele, cea de a părăsi confortul trecutului, se leagă în mare măsură de peştera care apare în punctul culminant. Cipriano Algor realizează că trebuie să lupte împotriva forţelor care îi ameninţă spiritul, astfel îndepărtându-se de pericolul de a fi expus jocului umbrelor în care trăiau oamenii din peştera lui Platon(regăsită în formă originală în Centru). El alege să iasă la lumină, bucurându-se de loialitatea familiei sale şi de iubirea devotată a Isaurei, o văduvă din sat, familie întregită de câinele Găsit.
            Cipriano Algor alege să nu mai aştepte concluziile, dar nu precum spune naratorul: „n-are rost să aşteptăm concluziile numai pentru că ne-am oprit în mijlocul drumului care duce la ele”. Noul început pe care îl caută olarul necesită parcurgerea completă a drumului iniţiatic, dincolo de limitele sale mundane.
           
            Citate relevante:
„E foarte adevărat că nici tinereţea nu ştie ce poate, nici bătrâneţea nu poate cât ştie” (p.12)
„iar acum voia să recupereze timpul pierdut, cuvinte nesăbuite între toate, expresie absurdă cu care ne închipuim că înşelăm cruda realitate că niciun timp pierdut nu e recuperabil, de parcă am crede, împotriva adevărului, că timpul pe care-l considerăm pierdut pentru totdeauna s-ar fi hotărât, de fapt, să rămână pe loc, aşteptând cu răbdarea celui care n-are nicio grabă, să-i observăm lipsa” (p.19)
„Ajunul îl aducem fiecărei zile pe care o trăim, a trăi e a căra ajunuri ca unul care cară pietre, când nu mai suportăm greutatea s-a terminat transportul, ultima zi e singura care nu se poate numi ajun” (p.81)
 „unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipite de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă” (p.82)
„Rău nu e să ai o iluzie, rău e să-ţi faci iluzii” (p.164)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

VIS