Cui să mai spun eu bună dimineaţa acum?

Uite-mă. Mă aşez pe un scaun care a fost numai al meu. Pe care niciodată nu l-am împărţit decât cu cei din familie. La fel şi masa... şi computerul. Cărţile... cui să mai spun eu bună dimineaţa acum? O cană de cafea se face uşor în bucătărie. Se simte mirosul până în pat. E linişte în jur... m-am trezit singură; e aproape amiază şi nu mi-a spus nimeni că trebuie să ajungem la curs. Uşa e deschisă acum. Din bucătărie se aude un sfârâit plăcut. Cineva face mâncare. Probabil e mama, care s-a trezit înaintea mea. Draga de ea, peste 10 minute va începe să ţipe la mine. Încă sunt prea tristă ca să ripostez. Mi-e dor de cineva.. sau poate de mai mulţi. Oricum, nu îmi pot da seama. Ce să fac? Să mă trezesc? Cui să mai spun eu bună dimineaţa acum?

Brusc, centrul gravitaţional se mută pe alternativ. Ascult muzică deja. Acum ar trebui, teoretic, să beau o bere şi să mă mişc psihedelic. Corpul meu aşa simte. Dacă închid ochii, subconştientul meu mă transferă dincolo de Nico Vega şi mă aduce mai aproape de un aer greu respirabil. Parcă îl am dintotdeauna în nări. E natural să îmi crească pulsul şi să simt bassul pulsând până în adâncul organelor mele interne. Mă dau un pas mai în faţă, ca şi cum aş face loc cuiva care vrea să treacă. Să deschid ochii? S-a terminat şi Tarantula. Welcome to the real world... e mama în dreptul uşii. Sunt irecuperabilă. Ştiu şi eu tot ceea ce îmi spune ea.
Mai departe cu câteva minute, creşte efectul de inutilitate în sânge. [to be continued...]

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

VIS