Influenţe..

Aici eram singură. Nu cunoşteam străzile, nu cunoşteam oamenii, uitasem de mine. Cumva, îmi era frig. Mă credeam simbolistă. Râdeam. Nu eram nimic, în fond. Mă autodefineam prea mult şi am ajuns să uit tot. Am ajuns să îmi pese dacă oamenii văd dincolo de pielea mea, dacă îmi citesc în ochi. Şi nu mai vreau să îmi pese. Vreau să conteze doar dacă eu râd de mine. Să visez cum se aranjează toate pentru mine, cum viaţa mă lasă să fiu optimistă şi să o întâmpin deschis. Să iau tot ce e bun din ea, chiar dacă experimentez de toate.

Acum reprivesc tot ceea ce este în jurul meu. Nu prea cred că vreau, totuşi, să salut ceva. Au trecut câteva zile în cu totul alt loc ca să mai pot reacţiona la ceea ce văd în jur. Vădit, apare sentimentul de comparaţie. Deşi la început se lega doar de chipuri, de curăţenie, de aglomeraţie, de cantitatea de oameni buni şi nebuni, acum acaparează totul. Nu mai văd lumea printr-un singur ochi. Sunt mai mulţi ochi care o văd deodată. S-a trezit ceva în mine. Altceva a apucat să doarmă. Am devenit vigilentă, dar lumea tot te fură. Oamenii stau la baza fiecărui sentiment. Chiar dacă oamenii sunt morţi de mult timp, iar tu abia te mişti prin lumea pe care au creat-o. Şi oamenii îţi insuflă ideile lor prin fiecare cărămidă pe care au pus-o la fundaţia unei clădiri. E siropos ce scriu acum? Eu aşa cred. Dar s-a trezit ceva în mine. Acum mă bucură chestiile simple; pomii, natura, oamenii. Oamenii care nu se gândesc la pesimismul din fiecare cuvânt al meu. Până şi cuvântul „fericire” e pesimist la mine. Nu-i regăsesc optimismul.

Nu mă regăsesc în ceea ce scriu câteodată. Pentru că momentele vesele trec mult prea repede. Pentru că zâmbetele oamenilor au încetat poate, să mai fie sincere, să ne mai ajute să evoluăm. Şi pentru că nimic nu exprimă fericirea din jurul nostru. Ne-am pierdut obiceiul de a fi fericiţi. Zeci de dicţionare de termeni literari s-au inventat ca noi să nu uităm sentimentele. Şi eu le-am uitat, cu precădere. Pentru că acum, tot ce mi-a rămas dăruiesc unora care nu vor să primească. Unii trec nepăsători pe lângă piaţa unde îmi dau cu împrumut sentimentele. Alţii îşi bat joc de ele şi le aruncă la gunoi. Şi le găsesc abia după zile şi luni amare.

Totuşi, nimeni nu ştie cum te schimbă un sentiment străin, un loc care nu e al tău şi mai ales, un suflet care îl ai şi nu vrei să fie al tău. Doar mută-te în alt cartier şi, în timp ce mă aştepţi, adu-ţi aminte să laşi un ziar nou în gara de unde pleacă sentimentele. Acolo te voi aştepta să mă schimbi şi să redevin fericită, fără să mă uit într-un dicţionar pentru asta...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller