Singurătate[jurnal]

DATA: 28 aprilie 2009
MOOD: făcută praf
MUZIK: Veritasaga - Nu vreau să văd lacrimi

Îmi plac momentele de singurătate. Sunt momentele cele mai fragile, cel maii des sunt întreruptă când sunt singură. Niciodată nu m-am gândit că e important. Niciodată nu m-am gândit că tânjesc să fiu eu însămi pentru câteva minute. Un minut... două; înnebunesc doar cu mine însămi atât de mult. E ca şi cum mi-aş da timp să mă interiorizez, să meditez, să mă supun modelării ideilor care îmi vin mereu în minte. Nu pot să nu mă abţin să mă gândesc cât de penibil mă comport când sunt singură. Brusc, totul se schimbă în jurul meu. Se transformă într-un imaterialism care mă face să râd. Imaginaţia mea o ia razna? Şi conştientizez că râd. Mă opresc şi privesc în jur; nu găsesc motivul. Aşa că mă apucă din nou. Am obsesia de a privi mult şi a râde şi mai mult. Însă îmi dau seama cât sunt de penibilă şi mă opresc. Ecoul încă îmi răsună în minte. Se repetă ca şi cum ar fi zgâriat, ca şi cum un ac de pick-up stricat ar fi scrijelit la rând aceeaşi melodie goală.
Aseară am fost singură. M-am izolat în cameră şi apoi în mine, mi-am restrâns universul până s-a redus la interiorul trupului meu. Mă înghesuiam în cotloane, mă pierdeam printre nervurile mele din ce în ce mai active. Simţeam cum inima mea îşi incetineşte pulsul, cum se cufundă şi ea în letargie şi... rămâne aşa. Era o stare din care nu vroiam să-mi revin. O prelungeam, o prelungeam... îmi doream totul din ea. Nu simţeam că mă inspiră, ba chiar mă făcea să expulzez din mine „deşeurile” de peste zi, care se adunau în avântul de a căuta singurătatea. Fără vervă, am deschis cartea la a nu ştiu câta pagină (niciodată nu ţin minte asta). Era perfectă linişte sau... mă rog, aproape perfectă, pentru că maşinile nu te lasă niciodată să fii tu. Maşinile nu rămân în virtutea inerţiei, fără sirene, fără claxoane şi fără turuitul motoarelor. În fine, ignoram maşinile. Aproape că m-aş fi ignorat şi pe mine, dar am deschis ochii şi într-o clipă de automatism, ochelarii îmi erau pe nas, semnul de carte acapara locul telecomenzii de pe raftul cel mai apropiat de mine din bibliotecă, iar telefonul pur şi simplu se lăfăia sub plapumă, în cealaltă jumătate a patului. După aceea, nu-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat. Pur şi simplu nu mai trăiam viaţa mea, o trăiam pe cea a lui Andrei. Şi nici acum, după mai bine de jumătate de carte, nu l-am înţeles pe Cărtărescu de ce l-a conturat astfel. Cât din Cărtărescu e Andrei? Iar spiritul meu de încercare de scriitor (care sunt), îmi dă alarma că nu deosebesc realitatea de ficţiune în Gemenii. Eu... care citeam cu patos pe sub bancă, eu care înţelegeam Madam Bovary din primele capitole, eu care aspir să înţeleg mai multe, eu... eu nu pot să mă descurc cu Cărtărescu. Îmi vâjâie capul dacă mă apuc de el pe sub bancă. Ceva din mine sau din carte pur şi simplu nu mă lasă. Cred că mi-e teamă să mă las captată total. Mi-e teamă că o să mă blochez acolo, în încercarea de a înţelege şi că nimic din jurul meu n-o să-mi mai poată spune ceva. Mi-e frică pentru siguranţa în care mă aflu când nu sunt singură. Mă agăţ de sentimentul ăsta. Ori, dacă aş încerca altfel, n-aş mai înţelege nimic din Gemenii. Aşa că totul ar fi inutil. N-aş mai găsi nicidecum bariera de la care Andrei, protagonistul, devine ficţiune. Nu ştiu... pur şi simplu.
Revin... o voce calmă şi poate mai mult seducătoare mi-a întrerupt lectura. Brusc, nu mai eram singură. Undele radio îmi aduceau aproape un suflet la fel de singur. Un suflet agitat, care în mod continuu căuta cale de scăpare din rutină. El nu se putea izola de mine ţi îmi părea rău pentru el. Nici eu nu mă puteam izola de el. Aş fi vrut să îl compătimesc, dar în mine concepeam sentimente mai bune, mai curate. Iar după el, pulsul îmi crescuse. Îmi auzeam inima bătând cu putere. Mă trezisem. Ieşisem din sinele meu. Că era vrajă sau otravă, nici acum nu ştiu. Şi în mine s-au cumulat din nou zecile de gânduri vulnerabile, lumeşti, iar pentru tot restul serii nu mi-am mai găsit sinele. Am stins becul şi m-am băgat sub plapumă, înăbuşind pentru o clipă bătăile aprige ale inimii. Pe întuneric, îmi priveam degetele de la mâna dreaptă să văd dacă tremur.


DATA: 30 aprilie 2009
MOOD: de toate
MUZIK: Guns N’Roses – Don’t cry

Aveam nevoie cu disperare de o pauză de cafea; n-am găsit-o... şi nici nu mai am încredere în ea. De ce? Pentru că mă acaparează, mă fură din mine şi mă vrăjeşte cu aburii ei mistici, cu aroma ei care provoacă dependenţă. Cafeaua mă face să aud voci; când o beau e bine, după două ore mă prăpădesc de râs, după încă două sunt plină de energie, dar noaptea nu mai pot să dorm. Aşa că număr elefanţi [că de oi m-am săturat] sau îmi pipăi faţa prin întuneric şi îmi verific toate componentele ei. La un moment dat, ajunsesem să vreau să îmi găuresc ţeasta, doar, doar voi vedea conţinutul cutiei craniene. Mă temeam că e gol înăuntru, că sunt plină de un lichid necunoscut, nedescoperit, cleios şi puturos. Dar vroiam să-l văd. Şi asta fusese tot după o cafea.
Acum am nevoie de o pauză; dar nu de cafea. Vreau o pauză de lectură. O pauză în care să îmi caut sinele [din nou], o pauză în care să devin competentă. Pentru că în aburii cafelei nu găsesc satisfacţia unei noi lumi. Cafeaua e dulce numai atunci când o bei; apoi nu mai înţelegi nimic. Pentru că lectura îmi conferă acea stare de sevraj de care nu mă pot despărţi. Aşa cum toţi aruncă zaţul de la cafea, fiindcă e amar, eu îl beau. Beau „zaţul” unei cărţi, scormonesc prin el cu nesaţ, căutând o pluralitate de bobiţe sau de sensuri. Savurez fiecare boabă din final; aproape că îi mănânc hârtia.
Da, o cafea e ca o carte; dar o carte nu e ca o cafea. Pentru că citind nu rămâi în cap doar cu abureli şi în gură cu gustul ăla dulceag şi călduţ. Citind, dai peste caimacul cel mai amar al vieţii, în care se „îneacă” personaje, întâmplări şi locuri. În caea nu-ţi poţi citi destinul, oricât ai vrea de mult. Dar cartea, ei bine... ea e un plurivers. Ea durează sute de ani, vine din trecut şi are toate orizonturile viitorului deschise în faţa ei.
Şi nu, nu e doar un tribut adus cărţii. E doar o comparaţie pe care am făcut-o într-o pauză de cafea. Şi e jurnalul meu.

Comentarii

  1. Elena, nu stiu daca ti-am zis vreodata cat de minunat scrii.

    cu cata usurinta il faci pe celalalt sa inteleaga ceea ce ai vrut sa spui, ceea ce simti..Singuratate..m-a lasat fara cuvinte.:)

    >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. pe tine te ia rau de la gemenii :dasupra mea nu  a avut o influenta asa de mare.

    dar e foarta tare chesti asta ;;)

    >:d<

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller