Trubaduri?


O poruncă e ca micul dejun pe care nu uit niciodată să îl iau. Când mă trezesc am impresia unei zile extrem de mohorâte şi nu o spun din cauza tristeţii, ci a oamenilor. Mulţi oameni fac lumea foarte tristă. Paradoxal, nu cei ponosiţi sau bătuţi de soartă fac asta, ci exact cei îmbrăcaţi la patru ace care trec în Mercedes pe străzile care cer cu disperare un petec de asfalt nou să le acopere găurile. Aşa sunt şi oamenii. Acoperă pe cei mici şi pricăjiţi, îi îngroapă în taxe sau în nepăsare şi îi lasă să se sufoce acolo.

Oamenii în haine ponosite... oamenii care ne scriu istoria cu mâinile goale, pe care şi le ascund jenaţi la spate pentru că sunt pline de praf. Sunt cei care, din umbră, scriu literatura vie. Debordează de muncă, de dorinţa de supravieţuire. Despre ei... le-am făcut şi eu un portret. Pentru că sunt oamenii din al căror zâmbet am învăţat că fiecare zi poate fi o sărbătoare; că dacă pâinea este pe masă, iar copiii zburdă aproape goi, ridicând praful, sunt fericiţi. Zâmbetul acela e viaţă, e ultima picătură de fericire din univers, atât de puţin, dar fericirea care le-a fost hărăzită lor.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller