Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat visul;tu ştii?

„Vroiam să ştii că sunt aici...întotdeauna pentru tine; sau pentru mine?”
De când ai plecat, m-am gândit la mult prea multe lucruri. Am început poate să te văd aşa cum erai cu adevărat: liber, nestingherit de cei din jur, cu perpetua nevoie de a a avea pe cineva în jurul tău. Şi eu eram aşa; mi-era frică de glasul din interiorul meu...mi-era frică să rămân singură cu gândurile mele. Dar acum, nimic, nu mă mai poate aduce la acea stare. Când ai plecat, ai închis după tine acea uşă din mine care mă făcea să fiu umană.
Mi-am adus aminte prima zi în care te-am văzut. Eram în acelaşi echipaj şi totuşi nu te cunoşteam. Mă simţeam stingheră şi nu ştiam cum să reacţionez când te-ai aşezat lângă mine. Nu vroiam să mă crezi ciudată. Prea multă lume mă credea aşa. Aveam sentimentul că ţie trebuie să-ţi spun, să-ţi explic cine sunt. Căldura ochilor tăi mă liniştea. Nu puteam să tac când îi priveam. Păreau că vor să-mi poruncească ce să fac. Nu mă puteam împăca cu ideea. Credeam că te urăsc. Nu vroiam ca lumea să mă mai considere un copil, deşi mă comportam ca atare. În fond, erai şi tu doar un om...
Am intrat în vorbă. Nu ştiu de ce, dar am găsit în tine un adorator al fotbalului. Şi mie îmi plăcea atunci. Eram pe jumătate băiat. Nu ratam niciun meci al echipei favorite, deşi nu mergeam vreodată pe stadion. Vedeam strălucirea din ochii tăi care mă făcea să mă simt confortabil. În jur începuse forfota. Spectacolul începuse. Dar eu nu puteam să fiu atentă. Doar tu contai din toată acea mulţime. Chiar dacă mi-ai fi vorbit despre necunoscut, tot mi-ar fi plăcut să te ascult. Eram pierdută într-un fel de exaltare. Mă treceau fiori prin tot corpul. Nu ştiam ce putere mare ai tu asupra mea. dar mă lăsam dominată. Tot ce erai tu, vroiam să fiu şi eu. În special, vroiam să mă priveasă ochii tăi mereu. Şi tot acel fior să nu se mai termine. Mă simţeam cuprinsă de vis. Tu deschisesei o poartă nouă în mine. M-ai făcut să mă gândesc dincolo de puterea mea de înţelegere.
Nu mai puteam sta fără tine. Tu mă inspirai, deşi mă făceai să mă pierd în momentele cele mai importante. Tu îmi deschideai calea către nemurire. Dacă trăiam în tine, puteam să trăiesc o eternitate şi tot n-aş fi simţit. Tu treceai prin sufletul meu ca printr-o carte deschisă. Nu ştiu cum reuşeai să-l citeşti. Într-un fel, vroiam să mă ascund de tine. Eram vulnerabilă şi nu vroiam să-mi ştii toate secretele, pe care oricum ţi le-aş fi spus, dacă mă rugai. Într-un moment, ţi-am atins mâna. Am tresărit şi mi-am retras-o. Dar tu ai căutat-o înapoi. Îţi plăcea să mă domini; eu tremuram de emoţie. Necunoscutul era în faţa mea şi n-am ştiut ce să îţi spun. Tu mă posedai. Eu eram creaţia ta. Nu mai exista nimic în mine înainte de tine.
„Tu erai destinul. Sau poate fericirea? Te simţeam ca pe un demiurg omniscient. Dar dacă te întrebam ceva, te pierdeai şi tu, ca şi mine.”
Apoi, tu ai început să mă ţii de mână. Eu îmi pierdusem capul, eram într-un fel de letargie ameţitoare. Atât ştiam: că nu puteam să îţi dau drumul. Tu mă alimentai cu forţă. Pe umărul tău mi-am lăsat capul şi tu ai acceptat să-mi preiei o parte din necazuri. Trecând alături de tine, înfruntam priviri invidioase şi mă simţeam frumoasă. Lumea părea plină de semnficaţii. Tu dădeai fiecărui lucru un sens. Îmi dădeai mie un sens.
„Nu concepeam un moment fără tine. Şi dacă se întâmpla, căutam cu disperare explicaţia, ca şi cum viaţa mea ar fi depins de asta. Oare ştiai tu asta? Ce demiurg erai tu oare?”
La trei zile după ce ne-am cunoscut, ardeam de nerăbdare să simt ceva nou. Licoarea zeilor mă atrăgea cu fiecare pas. Eu nu puteam să îi rezist. Tu cum ai rezistat oare? În acest timp, păream şi mai ciudată printre ceilalţi. Pentru că nu mă interesa, ceilalţi mă pedepseau cu indiferenţă sau cu surâsuri maliţioase. Eu mă trezeam pentru tine; ştiam că tu vii la masă. Eu respiram prin tine. Eram gata să-mi las până şi trupul în suferinţă, dacă te puteam privi mai mult. În acea zi eram doar noi pe stradă. Ardeam de nerăbdare. Presimţeam că nu va trece ziua aşa uşor pe lângă mine. Clipele treceau extrem de greu şi mă simţeam închisă într-o cusşcă. Am ieşit în sfârşit din acea încăpere şi, pe stradă, vorbeam nimicuri. Nu eram atentă la discuţie. Cerul era senin. Eu îi căutam mâna. M-am cuibărit deodată într-a lui; acum eram în siguranţă. Drumul părea scurt. Despărţirea se apropia inevitabil. El îmi spunea că visul se va terminat. Eu nu îl credeam. Credeam în el, dar nu şi în cuvintele lui. Atunci mi se păreau goale. Nu vroiam să le înţeleg. Nu l-am lăsat să termine propoziţia. Simplul gând la sfârşit mă făcea să tremur. Iar eu eram într-un vis prea frumos. I-am strâns mâna, să verific dacă încă e lângă mine. Mergeam alături de el deznădăjduită. Vroiam să mă agăţ de o speranţă cât de mică, dar nu se întrezărea nicăieri. L-am privit; m-am calmat ştiindu-l lângă mine.
„Mă temeam să îi dau drumul. Instinctul meu de posesiune revenise în interiorul meu. L-am dus până în apropiere de refugiul meu, locul unde închideam şi deschideam ochii gândindu-mă la el. La un moment dat, el s-a oprit. Eu l-am privit nedumerită. Ce era cu mine? Eram atât de egoistă?”
Mi-a arătat cu privirea locul unde el îşi găsea liniştea trupească în fiecare seară. Am înţeles...era şi el obosit. Am mai rămas câteva minute în tăcere. El a făcut un pas spre mine, iar eu spre el. Atunci m-a sărutat. Am simţit un fior dulce care părea să mă ridice către cer. Apoi el s-a întors şi a plecat. L-am condus cu privirea şi m-am întors şi eu. Eram veselă. Am ajuns şi m-am trântit pe pat. Fetele mă priveau, dar eu nu le băgam în seamă. În fond, nu îmi erau prietene. Iar eu eram prea fericită să mă gândesc la asta. Eram convinsă că voi fi alături de el întotdeauna. Nici nu îmi puteam închipui altfel. Momentele magice erau ale noastre pe veci. În mintea mea se perinda retrospectiva acelor zile. Seara, la discotecă, eram în culmea fericirii. Dansam ca pe aripile vântului, fără să îmi pese de nimic. La un moment dat, răpusă de zăpuşeala de dinăuntru, am ieşit şi m-am aşezat afară, pe trepte. Credeam că nu îl voi vedea. Priveam stelele şi mă gândeam la el. De pe o alee din stânga, apare un grup de băieţi. Tresar şi privesc cu atenţie. Îl văd şi pe el. În spate chicotea un grup de fete. Ne salutăm, el se opreşte sfios şi îmi vorbeşte. Chipul lui părea stingherit, ca şi cum i-aş fi întrerupt pacea într-un moment sacru. M-am retras sfioasă şi după ce l-am întrebat cu jumătate de gură dacă stă la dans, l-am petrecut cu privirea. Se îndrepta către administrator. Tot fotbalul îl atrăgea mai mult. Am petrecut cu privirea grupul zgomotos, care îşi reluase discuţia, când am văzut cum o fată îi căuta mâna. M-am simţit profanată. Inima îmi bătea cu putere în piept. Se putea ca el să nu mai fie al meu?
„Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat visul...tu ştii?”
Ceva nu mai era la fel. M-am întors cu inima îndoită în sală. Am încercat să revin la acea atmosferă, dar nimic nu mai era la fel. Credeam că lumea mă încolţeşte de pe margine cu aceleaşi priviri răutăcioase, de parcă ar fi ştiut tot zbuciumul meu interior. Mă simţeam ca un leu în cuşcă. N-am mai rezistat. Am ieşit şi, printre toţi copiii, mi-am găsit drum către camera administratorului. Parcă îmi ghicise gândurile. În acel moment ieşea şi el. Nu l-am putut privi în ochi. L-am întrebat doar „de ce?”. El a început să râdă. Probabil gelozia mi se citea pe faţă. La scurt timp, a înţeles. M-a mângâiat şi mi-a explicat. Pentru mine totul era clar. Eu eram cea pe care nimeni nu o observa şi el era cel pe care îl doreau toţi în jurul lor. Inima mea nu mai simţea la fel. Iar a doua zi, visul s-ar fi terminat de tot. Despărţirea a fost seacă. Acolo sus, îmbrăţişaţi, mi-a scăpat o lacrimă pe umărul lui. Eu eram plină de speranţă în viitor, el era sceptic. Am început să râd de neîncrederea lui. Dar, aşa cum simţisem cu o seară înainte, ceva nu mai era la fel. L-am privit de la geam cum a plecat. Cine ştie dacă s-a mai gândit la mine? I-am scris mesaje...el mi-a răspuns în acelaşi stil rece. Apoi au început să curgă lacrimi; din ce în ce mai amare...zilele treceau şi eu i-am scris. Nu am primit niciun răspuns. Mă feream să mă gândesc că nu îl voi vedea. Trece un an. Am observat în el schimbarea. Eu eram cam aceeaşi copilă naivă. Nu am avut timp să îi spun prea multe. Mă obosise aşteptarea. Iar el era mai timid ca mine. L-am prins de mână, dar nu am putut să stăm mult altfel. Parcă ne era teamă de privirile oamenilor. La ieşire, nu l-am mai găsit. Urcase să plece acasă- am fugit spre microbuz şi cu toată forţa pe care o mai aveam, l-am scos de acolo. Toşi priveau pe geam. Ne profanau intimitatea. Sărutul lui a fost mai mult pe obraz decât pe buze. L-am primit cu un oarecare regret că nu am îndrăznit eu mai mult. Ocaziile poate că nu au lipsit.
Eu am lipsit din ele...sau el. Şi astfel, totul s-a năruit încetul cu încetul.
„Am fost egoistă. M-am gândit la fericirea mea. Până la urmă, nici nu am găsit-o. Am căutat-o cu atâta patimă, iar ea a trecut pe lângă mine. M-a strigat, m-a prins de mână, dar eram prea ocupată să privesc înainte. Nici nu am observat-o.”
Acum, timpul a trecut mult mai repede. În singurătate, nimeni nu a reuşit să fie acel înger al fericirii pentru mine. Nu ştiu ce a fost în trecut, dar acum sunt convinsă că dragostea şi fericirea nu există. Poate doar în cantităţi mici şi pe piaţa neagră....

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller