Postări

Se afișează postări din 2009

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Imagine
Atunci când deschizi o carte a unui autor asiatic, prima ta expectativă ca lector este descoperirea exotismului specific, a unei lumi complet diferită din punct de vedere al tradiţiilor. Te pregăteşti spiritual pentru a întreprinde o călătorie mistică. Dar când deschizi un roman al lui Haruki Murakami constaţi că ceea ce sperasei este de fapt o iluzie. Te regăseşti din primele rânduri într-o Japonie sufocată de modernism, în care personajele nu mai conservă idealurile prezente cu ani în urmă.
De la început, autorul îţi dă impresia unui dialog, deşi descoperi pe parcurs că aşa-numitul Kafka Tamura, protagonist al operei, se consultă de fapt cu o entitate ambiţioasă, prezentă la nivelul subconştientului său. Personajul se află într-un moment crucial al existenţei sale. Deşi are doar 15 ani, este pe deplin convins că traiul pe care îl duce nu este aşa cum îşi doreşte şi că cea mai bună soluţie ar fi fuga de acasă. Determinarea pe care o afişează sugerează o serie de calităţi intelectuale…

Billy

Billy


*lui Iustin*


Billy
era billy
billy
muşca din viaţă cu nesaţ
billy
scrie poveşti de adormit copii

scriu ca billy
scriu ca billy
scriu ca billy

billy
scria viaţa
pe felii de pâine
billy
mânca doar salam uscat
şi pâine prăjită
nu vroia să moară
şi purta ochelari

billy stătea pe net
pe MIRC
billy era iubit
billy juca Dota;

billy
nu avea decât un prieten
şi un pistol

scriu ca billy
scriu ca billy
scriu ca billy

billy...
ei bine
billy
mânca ridichi
tot timpul
ronţăia
billy
avea un pistol
cu ridichi...

scriu ca billy
scriu ca billy
scriu ca billy


billy avea 23 de ani
şi era singur.

Influenţe..

Aici eram singură. Nu cunoşteam străzile, nu cunoşteam oamenii, uitasem de mine. Cumva, îmi era frig. Mă credeam simbolistă. Râdeam. Nu eram nimic, în fond. Mă autodefineam prea mult şi am ajuns să uit tot. Am ajuns să îmi pese dacă oamenii văd dincolo de pielea mea, dacă îmi citesc în ochi. Şi nu mai vreau să îmi pese. Vreau să conteze doar dacă eu râd de mine. Să visez cum se aranjează toate pentru mine, cum viaţa mă lasă să fiu optimistă şi să o întâmpin deschis. Să iau tot ce e bun din ea, chiar dacă experimentez de toate.

Acum reprivesc tot ceea ce este în jurul meu. Nu prea cred că vreau, totuşi, să salut ceva. Au trecut câteva zile în cu totul alt loc ca să mai pot reacţiona la ceea ce văd în jur. Vădit, apare sentimentul de comparaţie. Deşi la început se lega doar de chipuri, de curăţenie, de aglomeraţie, de cantitatea de oameni buni şi nebuni, acum acaparează totul. Nu mai văd lumea printr-un singur ochi. Sunt mai mulţi ochi care o văd deodată. S-a trezit ceva în mine…

Dureri

Într-o zi
mă vei trezi
plină de durere
şoptind dorinţe
adânc răsfrânte în ochii tăi
care coboară pe pielea dezgolită
şi sternul care pulsează în mine
şi coastele care se strâng între organe

sărutul tău
se va dezintegra
de sus în jos
libertate?!

Nimic;
inima mea
se va plia
pe diagonală direct
în sufletul tău
şi încă un sărut
baloane în aer

singurătate retro
vii moca
îmi striveşti buzele
recuperezi şoaptele

el pleca
din mine şi din noi
o sacoşă de săruturi
pe sub pătură
mă trezeau
plină de durere
şoptind dorinţe
adânc răsfrânte în priviri comune.

Alergând ca apucaţii

Doamne, după o carte bună, parcă îmi vine să iau o pauză de la toate chestiile ca să mă gândesc numai la ea. Mai ales că mă apucă nostalgiile şi de obicei plâng cu zilele, până observ că rimelul meu waterproof chiar rezistă. Apoi o iau de la capăt (că se termină şi pedeapsa) şi încep să alerg ca apucata după ce îmi adun lumea, la o bere sau undeva prin oraş. Apoi, acasă, îmi piere cheful de orice treabă, deşi promit că o ajut pe mama. Degeaba. Nu mî ţin de ceea ce îmi promit mie. Poate dacă promit altora, mai merge. Nu ştiu... Chiar că alerg ca apucata. Nu am chef de nimic responsabil. Şi iar mă apuc de o carte bună. Mă apuc ca să fac şi eu ceva (că mama la asta nu comentează).
De azi reîncep turele. Uff, acuş trebuie să plec... Distracţia e după colţ. Bine ar fi dacă Scai m-ar aştepta şi ea, ca să dublăm terapia prin râs. L-a luat pe margareta cu ea şi s-au ascuns prin Iaşiul ăla plin de lume neobosită. Eu am obosit deja. Mă aşez în foişor în Copou să îi aştept. Îi anunţă cineva, vă …

Ţigările ştiu tot; crede-mă!

Ieri dimineaţă mă trezeam cu greu după petrecerea în stil românesc pe care dracu' ştie unde am dat-o, că eu nu ştiu decât că am ajuns pe un drum şi ne-am întors pe acelaşi. Şi nu erau lupi (deşi undeva în sufletul meu îmi doream să vad unul), dar mai bine că nu erau, cred, că după atâta bere şi dans, plus uşurat prin diverşi boscheţi care ne înconjurau, ar fi fost mai greu să ne îndepărtăm în viteză. Da' fu frumos. Fu frumos că nu aveam băieţi cu care să ne pupăm şi nimic nu ne tenta la sex. A fost frumos când am jucat cărţi după aceea până pe la 3 şi mai, mai să pariez că unchiul meu e somnambul. Dar n-a fost să fie pentru cineva.... Tot eu pierdeam.
Acum, după atâta băutură într-un interval scurt de timp, ţigările au luat o pauză. Ţigările îşi aduc aminte de majorat, de pădure, de livadă. Ţigările îşi aduc aminte de Retro, de dig, de mine încercând să nu mai fiu singură, dar acompaniindu-mă doar cu berea; ţigările ştiu de margareta... le fumam împreună. Ţigările ştiu aproape …

Nostalgie

Am un moment sau două de nostalgie. Toată lumea vrea la mare. Eu... poate vreau şi eu. Dar de ce să spun dacă şi aşa marea nu e pentru mine? Marea m-a dezamăgit. Marea era plină de vise. Acum toţi vin şi îşi lasă frustrările în ea. Toţi proştii îşi varsă maţele şi pişatul în mare. Mi-e frică de mare. Că marea nu mai e albastră. Marea nu se complică cu prostii gen romantismul, pentru că lumea nu mai vede în nisipul ei decât locul de futere. Am devenit nostalgică.. îmi vine să plec la mare. Doar dacă mi-aş permite asta....

CE?

M-am săturat să mă satur de toate chestiile. M-am săturat să scriu cu diacritice doar pentru că aşa se scrie în România şi tre' să respectăm nişte chestii. Nu, nimeni nu respectă "nişte chestii" pentru că e român. De fapt, nimeni nu respectă nimic ce are legătură cu România. Dar toţi ne prefacem la fel de tare. Ca şi cum căcatul ar mirosi mai puţin dacă e de câine. Cum zicea Teo[de la Deko, nu vaca de la TV], băăăi, după ce calci în căcat, te întorci să te uiţi dacă era de om sau de câine. Parcă ar fi vreo diferenţă. Şi faza cu diacriticele... ce dacă, frate? Ce dacă? Care e diferenţa până la urmă, că tot inculţi suntem...

Ce? Oamenii deştepţi sunt neapărat nefutuţi? Oamenii deştepţi neapărat citesc mult? Nu numărul contează...revenim la vechea poveste cu mărimea; povestea confuză în care ne-am băgat toţi, că ne place să ne ocupăm creierele... Citeşti ca să faci concurenţă cu colegul de bancă? Citeşti Twilight pentru că jumătate de clasă a făcut asta înaintea ta şi te sim…

Singurătate[jurnal]

DATA: 28 aprilie 2009
MOOD: făcută praf
MUZIK: Veritasaga - Nu vreau să văd lacrimi

Îmi plac momentele de singurătate. Sunt momentele cele mai fragile, cel maii des sunt întreruptă când sunt singură. Niciodată nu m-am gândit că e important. Niciodată nu m-am gândit că tânjesc să fiu eu însămi pentru câteva minute. Un minut... două; înnebunesc doar cu mine însămi atât de mult. E ca şi cum mi-aş da timp să mă interiorizez, să meditez, să mă supun modelării ideilor care îmi vin mereu în minte. Nu pot să nu mă abţin să mă gândesc cât de penibil mă comport când sunt singură. Brusc, totul se schimbă în jurul meu. Se transformă într-un imaterialism care mă face să râd. Imaginaţia mea o ia razna? Şi conştientizez că râd. Mă opresc şi privesc în jur; nu găsesc motivul. Aşa că mă apucă din nou. Am obsesia de a privi mult şi a râde şi mai mult. Însă îmi dau seama cât sunt de penibilă şi mă opresc. Ecoul încă îmi răsună în minte. Se repetă ca şi cum ar fi zgâriat, ca şi cum un ac de pick-up stricat …

Trubaduri?


O poruncă e ca micul dejun pe care nu uit niciodată să îl iau. Când mă trezesc am impresia unei zile extrem de mohorâte şi nu o spun din cauza tristeţii, ci a oamenilor. Mulţi oameni fac lumea foarte tristă. Paradoxal, nu cei ponosiţi sau bătuţi de soartă fac asta, ci exact cei îmbrăcaţi la patru ace care trec în Mercedes pe străzile care cer cu disperare un petec de asfalt nou să le acopere găurile. Aşa sunt şi oamenii. Acoperă pe cei mici şi pricăjiţi, îi îngroapă în taxe sau în nepăsare şi îi lasă să se sufoce acolo.

Oamenii în haine ponosite... oamenii care ne scriu istoria cu mâinile goale, pe care şi le ascund jenaţi la spate pentru că sunt pline de praf. Sunt cei care, din umbră, scriu literatura vie. Debordează de muncă, de dorinţa de supravieţuire. Despre ei... le-am făcut şi eu un portret. Pentru că sunt oamenii din al căror zâmbet am învăţat că fiecare zi poate fi o sărbătoare; că dacă pâinea este pe masă, iar copiii zburdă aproape goi, ridicând praful, sunt fericiţi. Zâmb…

Efect pe diagonală

efectul de poezie....
e mai uşor să-l vezi
uite, colo
decât să-l simţi
de ce nu citeşti
ca mine, pe diagonalele vieţii
singurul mod în care VEZI
de ce şi cum şi unde

ai văzut?
încă nu te-ai prins
ce greu...

cum poţi
trăi cu sentimentul
că nu trăieşti
prin efecte
hai mă „speciale”
e uşor să vezi
uite colo
pe diagonalele textului
cum se perindă
atât de pur, de teluric
chiar îi simt mirosul
ce fel de nări ai?

second-hand
aaa, eşti român
uitasem
poate
nu, lasă
nu te mai întreb
uit că nu VEZI

nu pot trăi pe verticală
hai pe diagonală!
efectul de poezie
s-a....evaporat
la second-hand.

Boală

Scris tâmpit la tastatură ca la pian. Bâlbâiala ca de dada-dadaism, în fine, dada-neatenţie [în viziunea mea] e un gând ce îl ai de mult în tine ca un sentiment care nu a avut parte de mizuage [pe limbajul românesc dezvirginare] la timp şi nu a mai valorat nimic.

În fine, m-am îmbolnăvit. De ce vă spun? Uite-aşa, ca veste de care să râdeţi. Vine Paştele. Ohooo, ce plăcere! Timp liber să stai cu burta la soare, să vezi că ţi-ai umplut frigiderul [dacă ai avut cu ce, ave ţie, muritorule!] şi că nu ai cu cine să îl goleşti. Cum de m-am îmbolnăvit? Am văzut de ieri în chiuvetă cum îmi regurgitez creierul pe nas, pe gură, pe urechi. S-a umplut... Cu tristeţe, am plâns curăţându-mi viscerele apoi cu un fel de endoscop. Vezi tu, regurgitasem din mine până şi toată nebunia. Era să deschid robinetul. Era să îmi fie şi mai rău. Era să nu îmi mai recuperez creierul vreodată.

Apoi, am fost la un poet. El mi-a vândut din poeziile lui pe reţetă. Curând, am scăpat din strânsoare. Mi-era mai bine. Az…

Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat visul;tu ştii?

„Vroiam să ştii că sunt aici...întotdeauna pentru tine; sau pentru mine?”
De când ai plecat, m-am gândit la mult prea multe lucruri. Am început poate să te văd aşa cum erai cu adevărat: liber, nestingherit de cei din jur, cu perpetua nevoie de a a avea pe cineva în jurul tău. Şi eu eram aşa; mi-era frică de glasul din interiorul meu...mi-era frică să rămân singură cu gândurile mele. Dar acum, nimic, nu mă mai poate aduce la acea stare. Când ai plecat, ai închis după tine acea uşă din mine care mă făcea să fiu umană.
Mi-am adus aminte prima zi în care te-am văzut. Eram în acelaşi echipaj şi totuşi nu te cunoşteam. Mă simţeam stingheră şi nu ştiam cum să reacţionez când te-ai aşezat lângă mine. Nu vroiam să mă crezi ciudată. Prea multă lume mă credea aşa. Aveam sentimentul că ţie trebuie să-ţi spun, să-ţi explic cine sunt. Căldura ochilor tăi mă liniştea. Nu puteam să tac când îi priveam. Păreau că vor să-mi poruncească ce să fac. Nu mă puteam împăca cu ideea. Credeam că te urăsc. Nu…