Farame de suflet...

"Sunt copleşită de o furie imensă. Azi imi vine să plâng si nu pot. Mă simt afectată, mi se rupe inima… Nu credeam că sunt atât de slabă încât să nu pot suporta o veste pe care o bănuiam de mult timp. De ce oare? Consider că e de la sine inţeles că toată această experienţă fatidică a dragostei ar trebui să nu mă afecteze câtuşi de puţin, având in vedere că sunt conştientă că dragostea e aproape inexistentă si neinţeleasă. Însă o parte din mine, partea pe care nu trebuie să o revelez niciodată lumii, alege in mod inexplicabil sa fie slabă, fără să o pot supune voinţei mele.Şi atunci: pot ajunge eu o persoană puternică, lăsându-mă influenţată de slăbiciuni? Cum pot eu învinge lumea dacă nu sunt puternică? E clar… Trebuie să citesc pe Eliade, pentru că mă inspiră, mă regăsesc in personalitatea lui. Dar oare pot fi eu om numai citind? Par a fi constrânsă să mă lovesc de obstacole.Singurul rezultat e acceptarea slăbiciunii mele. De ce trebuie sa-mi placă? De ce trebuie să mă intereseze, să-mi doresc, să mă incite? Poate fiindcă misterul mă atrage prea mult; un zâmbet mă poate cuceri, de parcă ai cumpăra un lucru. Însă eu de ce să-mi dăruiesc inima gratuit, mai ales celor care nu o merită?Eu sunt mai presus de ei, pentru că îmi propun să fiu autentică. Refuz să fiu coruptă de spiritual incredibil de stereotip. Eu nu sunt un mecanism al societăţii. Nu pot fi folosită ca un instrument mut al limitelor omului. De ce să nu mă autodepăşesc zilnic? De ce să accept să fiu o piesă a societăţii, când pot să port in continuare o mască şi să îmi continui drumul departe de privirile iscoditoare? Însă nu vreau să rămân o anonimă. Pot să mă ridic deasupra rutinei, pot fi mai mult decât o reprezentaţie materială stereotipică. Spiritul meu se va exprima mereu liber, departe de ceea ce mă dezgustă.nu mai vreau să fiu banală, comună şi să afirm lucruri pe care alţii le-au demonstrate cu mult înaintea mea. Poate nu pot schimba şi nici revoluţtiona. De altfel, nici nu vreau să fiu consemnată in istorie. Vreau numai să-mi demonstrez că eu insămi pot deveni o individualitate.Singurul lucru cu care pot excela este voinţa. Astfel., toate propunerile pot avea un viitor. Iar eu, această mică fundaţie a unei individualităţi, mă pot schimba măcar pe mine. Mă pot reconstrui astfel încât eu sau chiar şi alţii să mă considere măreaţă, împlinită, dar, mai ales, puternică. Nu vreau să fiu slabă! Slăbiciunile nu trebuie interiorizate, însă trebuie corectate, remodelate într-un mod atât de plastic şi artificial, încât să devină avantaje. Aş vrea să-mi pot împlini cele mai a[roge năziunţe, să pot fi diferită, să <> neplăcute ale rolului meu. Mă hrănesc cu speranţe…”
(22.01.2008)
“Trebuie să scriu un jurnal… Nu mai pot astfel. Am multe gânduri care se pierd in neant, în abisul cronosului. Am exces de zel în anumite situaţii. Bineînţeles, nu şcoala e punctual meu forte. Nu de câtva timp. Nu mai sunt aceeaşi persoană dependentă, doritoare, conştiincioasă.Azi am fost melancolică, tristă. Mă amăgeam cu suspine. Sunt furioasă pentru că sunt total lipsită de voinţă. Suspin şi plâng în faţa unui sentiment indefinite. Nu am curaj să mărturisesc, pentru că rămân fără cuvinte în acest caz. Dacă cu adevărat există iubirea, atunci eu nu vreau să o trăiesc. Pentru că fericirea nu există, cum poate fi iubirea o experienţă fericită? Mulţi oameni vorbesc în necunoştinţa de cauză. Iar eu am fost una dintre ei. Mă bucur că acum am mai urcat o treaptă. Evoluez in fiecare zi, parcă nu ar fi loc de regres. Oare totul e atât de bine cum pare? Trebuie să las loc şi îndoielilor. Fără ele, nu mi-aş mai pune întrebări.Am emoţii…sunt aproape de o şansă care să-mi dezvăluie calităţile. Acum pot să ies din umbră şi să dovedesc că sunt autentică. Mă chinuie idea de a nu fi unică, deşi doar frma e diferită.; fondul rămâne acelaşi. Voi juca toată viaţa un rol de care nu voi şti nimic. Mă aflu în faţa unui <> pe acre nu îl pot citi dinainte. Nu ştiu ce mă aşteaptă. Nu cred in destin, nici în întâmplări. Poate pentru că Moira sau Fatima nu mi-au hărăzit o surpriză plăcută, un accident norocos. Nu mă gândesc nici pe departe la ceea ce va urma; îmi doresc să trăiesc prezentul…”
(25.01.2008)
“Încerc să trăiesc fără oxigen. Fiindcă aerul mă otrăveşte şi mă populează cu atâtea senzaţii, încât nu pot rezista. E un aer care îmi fură vlaga şi mi-o redă schimbată. E absurd, dar adevărat. Nu mai am aer deloc, lumina zilei nu mă mai atrage. Îintunericul a devenit o parte din mine. Îl accept, îl iubesc, îl caut. Mă destăinui lui, mă îinvăluie, mă atrage. Mă trezesc în splendoarea apusului său, vorbesc cu semiluna care domneşte pe cerul dimineţii, ca regină a melancoliei.Caut în jurul meu ceea ce nu am putut încă găsi în cărţi. Dar cine şi-a propus de fapt să caute explicaţii? Nu pot extrage din cărţi decât întrebări, pentru că eu nu am citit. E prea puţin tot ceea ce am descoperit eu in lecturile mele.Încă nu am înţeles mersul rapid al lumii. Societatea încă încearcă să mă acapareze, eu nu ştiu dacă mă las prinsă în jocul stereotipic. Voinţa mea mă împiedică să fiu un mechanism. Din nou vreau să fiu autentică. E o dorinţă care mă îinalţă, mă conduce către noi orizonturi pe acre aş vrea să le descopăr. Nu se poate să am frontiere; fiindcă mă consider mai presus de un om limitat… Vreau să fiu un demiurg, iar dacă nu voi fi, atunci toate aceste scrieri vor fi inutile. E cuvântul cel care mă doboară sau faptul că inefabilul e caracteristica principală a sufletului meu?Mă încarc cu imagini ale subconştientului. Sunt imagini raţtionale, poate chiar obiectiv, ascunse atât de bine înlăuntrul meu! Însă tot ceea ce descopăr în persoana mea e inutil să fie descris, atâta timp cât totul se schimbă de la o zi la alta. Refuz să mă încred în destin şi în căile lui misterioase. Soarta e condusă de cei puternici, e una din puţinele mele certitudini. Soarta e ca un castel contruit din cărămizile oamenilor puternici, care îşi închipuie că pot controla totul. Totuşi, majoritatea suntem marionette ale unui system social condus din umbră de “păpuşarii” marilor puteri, aliaţi care trag sforile marelui teatru al lumii.Sunt cuprinsă de frustrarea simplismului. Cum pot fie u puternică dacă nu mă pot forma în jurul complexităţii? Deja nu mă pot înţelege, aşa că nu mă pot accepta. Nu sunt împăcată cu mine însămi fiindcă sunt prea slabă ca să rezist lumii. Refuz şi accept atâtea idei, încât nu e nimic exact şi sigur în viaţa mea. Eu a cui piesă sunt? Pe mine cine mă conduce?Cronos mă părăseşte, mă adânceşte în rugăminţile mele fierbinţi de a-l ruga să se oprească din drumul lui etern. Descopăr că mă aflu în acelaşi topos plin de semnificaţii, pe care nu le-am descoperit nici pe departe. Iar Cronos nu mă lasă să mă bucur de nimic, fuge de oricine. E absurdă orice încercare…Sunt fragilă şi mă feresc atât de greu de ceea ce mă poate răni! Însă găsesc în idolul meu, în Eliade, cel care îmi influenţează adolescenţa într-un sens pozitiv. Dacă nu m-aş ghida după însuşirile mărturisite în romanul lui aş fi atât de zbuciumată, fără să ştiu cum să mă exprim. Am ridicat dragostea la nivelul de entitate astrală, divină. Fiindcă e un ideal de neatins, care trebuie conservat în toată splendoarea lui. Sacrificial e inevitabil, reprezentaţiile noastre materiale trebuie să dispară din cadrul perfect sculptat al iubirii. Oamenii sunt mai prejos de atingerea acestui sentiment; suntem imperfecţi şi impuri din orice punct de vedere. De când am pierdut Raiul, nostalgia rămasă în urma lui ne-a făcut să pierdem perfecţiunea. Mai putem fi noi puternici fără să cunoaştem perfecţiunea?”
(29.01.2008)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Kafka pe malul mării -recenzie de carte

Procesul – Franz Kafka

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Müller